Lumea economică intră într-o nouă eră, în care globalizarea clasică își pierde relevanța, iar rețelele comerciale multipolare prind contur. Tranziția de la un sistem global integrat, în care fluxurile de bunuri, servicii și capital curgeau relativ liber între continente, către un model fragmentat, bazat pe blocuri regionale și interese strategice specifice, redefinește modul în care funcționează economia globală. Această transformare profundă, departe de a fi o simplă reacție la șocuri externe, se profilează ca o evoluție structurală ireversibilă, alimentată de realități geopolitice, dezechilibre economice și tensiuni tehnologice.
Anii 1990 și începutul anilor 2000 au fost marcați de apogeul globalizării: acordurile de liber schimb se multiplicau, lanțurile de aprovizionare se extindeau peste granițe, iar corporațiile internaționale își mutau producția în cele mai eficiente locații, indiferent de distanță. Această perioadă a fost dominată de ideea că integrarea globală este benefică pentru toți și că lumea se îndreaptă spre un viitor economic comun. Însă, după trei decenii, această viziune este pusă sub semnul întrebării.
Pandemia de COVID-19 a fost punctul de cotitură care a evidențiat cât de vulnerabil poate deveni un sistem economic hiperglobalizat. Crizele în lanț — medicale, logistice, energetice — au relevat dependențele excesive de centre de producție îndepărtate, cum ar fi China sau Asia de Sud-Est. A urmat războiul din Ucraina, care a perturbat grav fluxurile de energie, cereale și materii prime, întărind convingerea că autonomia strategică devine esențială.
În paralel, rivalitatea SUA–China a introdus o logică de confruntare tehnologică și economică, în care deschiderea globală este înlocuită de selecție strategică.Astfel, ceea ce vedem în prezent nu este un colaps al comerțului mondial, ci o redesenare a regulilor jocului: statele își regândesc alianțele economice, corporațiile caută piețe și producători alternativi, iar organizațiile internaționale își pierd influența în fața noilor alianțe regionale. Multipolaritatea comercială devine noua normalitate.
Criza globalizării și destrămarea sistemului comercial unic
Globalizarea, în forma sa post-Război Rece, a fost construită pe ideea unui sistem economic deschis, în care piețele se extind liber și eficiența este obținută prin specializare globală. Însă această teorie nu a luat în calcul costurile sociale, politice și de securitate. De-a lungul timpului, globalizarea a favorizat concentrarea producției în regiuni-cheie, în special în Asia, în detrimentul diversificării.
Un exemplu clar este industria semiconductorilor. Timp de ani de zile, producția a fost concentrată în Taiwan și Coreea de Sud. Când pandemia a blocat livrările și cererea a crescut exponențial, întreaga industrie auto și tehnologică globală a fost afectată. Acest gen de criză nu poate fi rezolvat prin simple măsuri de urgență. El semnalează o problemă de arhitectură economică.
Statele au început să reacționeze. SUA au lansat CHIPS Act și Inflation Reduction Act, promovând reindustrializarea și relocalizarea producției strategice. UE a adoptat Strategia pentru Autonomie Strategică, orientată spre consolidarea producției interne. China, în paralel, își accelerează planurile de autosuficiență tehnologică. India investește masiv în producția locală, iar Brazilia și Africa de Sud caută diversificarea parteneriatelor comerciale.
Aceste acțiuni reflectă o pierdere a încrederii în sistemul global unificat. Statele nu mai consideră că interdependența garantează pacea sau prosperitatea. Dimpotrivă, ele o văd ca pe o potențială armă economică. Întoarcerea la suveranitate economică, chiar și parțială, devine un obiectiv politic legitim.
Pe fondul acestor transformări, instituții internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului (OMC) pierd din influență. Acordurile multilaterale sunt înlocuite de parteneriate bilaterale sau regionale, iar normele comune devin tot mai greu de negociat. Într-un astfel de context, regulile sunt scrise de blocuri de interese și nu de un consens global.
Criza globalizării nu este doar economică, ci și culturală și politică. Sentimentul că beneficiile globalizării sunt distribuite inegal a alimentat naționalisme economice, mișcări anti-globalizare și o reacție dură împotriva elitelor economice internaționale. Această stare de spirit se reflectă în politicile publice și în alegerile electorale din întreaga lume.
Citește și: Ce cantitate de lapte consuma un bebelus? Tabel cantitate lapte bebelusi
Blocuri economice emergente și noua logică a comerțului multipolar
Modelul multipolar al comerțului global presupune existența mai multor centre de putere economică, fiecare cu propriile reguli, interese și rețele comerciale. Aceste blocuri sunt definite nu doar geografic, ci și ideologic și strategic. Din ce în ce mai des, țările aleg să colaboreze în cadrul unor alianțe „de încredere” (friend-shoring), evitând partenerii instabili sau ostili.
Un exemplu puternic este Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător (RCEP), care unește țări din Asia și Pacific într-un cadru comun de schimburi comerciale și investiții. Este un răspuns la tensiunile dintre SUA și China și o încercare de a construi o rețea asiatică autonomă. În paralel, Africa a demarat Zona de Liber Schimb Continentală Africană (AfCFTA), cea mai mare inițiativă de integrare economică din istoria continentului.
America Latină, prin Mercosur și acorduri bilaterale cu China și UE, își diversifică opțiunile și încearcă să se poziționeze între marile puteri. În același timp, Orientul Mijlociu își consolidează poziția prin strategii de diversificare economică, cum ar fi Viziunea 2030 a Arabiei Saudite, care include investiții în industrie, tehnologie și energie regenerabilă.
Aceste blocuri funcționează ca ecosisteme economice cu reguli proprii, adesea incompatibile între ele. În locul unei piețe globale integrate, apar mai multe rețele comerciale paralele. Comerțul devine condiționat de afinități politice, compatibilitate tehnologică și interese strategice.
Această nouă logică a fragmentării se reflectă și în infrastructura digitală. Standardele pentru 5G, protecția datelor, inteligența artificială și comerțul electronic variază între SUA, UE și China. Această divergență face dificilă interoperabilitatea globală și creează costuri suplimentare pentru companiile internaționale. Practic, ele trebuie să funcționeze în sisteme duble sau triple, adaptându-se fiecărui bloc în parte.
Un alt element definitoriu al sistemului multipolar este utilizarea resurselor ca instrument de negociere geopolitică. Țările bogate în materii prime — cum ar fi Rusia, Iran, Venezuela, Republica Democrată Congo sau Australia — capătă o influență disproporționată asupra arhitecturii economice globale. Controlul asupra cobaltului, gazelor naturale, litiului sau alimentelor devine un factor strategic în relațiile internaționale.
Această realitate schimbă radical și modul în care sunt concepute investițiile externe. În loc să caute pur și simplu eficiență costurilor, companiile analizează riscurile politice, stabilitatea regiunii, loialitatea partenerilor și protecția lanțurilor de aprovizionare. Geoeconomia înlocuiește economia pură.
Într-o lume multipolară, diplomația economică devine esențială. Țările trebuie să navigheze cu atenție între interese divergente, să construiască parteneriate pe termen lung și să-și protejeze autonomia fără a se izola. Aceasta nu este o sarcină ușoară, dar este indispensabilă pentru supraviețuirea economică și influența geopolitică în deceniile care vin.
Citește și: Asia dă tonul: bursele urcă puternic după decizia SUA
Citește și: Aurul revine în forță: de ce investitorii mizează pe lingouri
Citește și: Tarifele lui Trump zguduie economia mondială
