În fiecare dimineață, vedem copii cu ghiozdane cât jumătate din ei, urcând grăbiți în autobuze, în mașinile părinților sau pe treptele școlii. Ghiozdane pline cu manuale, caiete, gustări, truse de sport. Uneori chiar și un buchet de flori pentru doamna.
Privind din afară, pare un efort fizic. Și este. Dar de multe ori, ce nu se vede e și mai greu: greutatea din suflet.
Nu toți copiii merg liniștiți la școală
Un copil poate păși în clasă cu un zâmbet timid și totuși, în spate, să ducă frici, rușini, întrebări fără răspuns.
Poate că este anxios pentru că nu are prieteni.
Poate că nu înțelege lecțiile, dar îi e teamă să spună.
Poate că acasă nu e liniște și încearcă să compenseze la școală.
Poate că a auzit iar că „nu e destul de bun”.
Și toate astea nu se văd. Nu sunt scrise în orar. Nu pot fi notate în catalog.
Copiii simt mult mai mult decât arată
Uneori îi credem mici și rezistenți. Ne bucură candoarea lor, energia, inocența. Dar uităm că în sufletul lor se pot aduna temeri mari. Că fiecare notă mică poate răni.
Că fiecare respingere în pauză poate frânge ceva.Și chiar dacă ghiozdanul este greu de dus, e făcut să fie sprijinit pe umeri. Dar ce facem cu ceea ce îi apasă pe dinăuntru?
Ce putem face noi, ca părinți?
Să ne uităm mai atent. Să nu întrebăm doar „Ce ai făcut azi la școală?”, ci și „Cum te-ai simțit?”.
Să lăsăm loc pentru răspunsuri sincere, chiar dacă nu ne convin.
Să nu grăbim mereu rezolvarea, ci să stăm cu ei acolo, în ce simt.
Uneori, copiii nu vor soluții.
Vor doar să știe că îi ascultă cineva. Că nu trebuie să fie perfecți. Că, oricât de greu le-ar fi, acasă este locul unde pot fi exact așa cum sunt.Ghiozdanele sunt grele, dar crescătorii le poartă. Se schimbă, se uzează, se înlocuiesc.
Dar sufletul? El are nevoie de sprijin zilnic. De răbdare, blândețe, spațiu. De un adult care să spună, fără grabă:
„Știu că e greu. Nu ești singur. Sunt aici.”
Pentru că da, ghiozdanul pare greu.
Dar sufletul – mai mult.
Și merită să-l protejăm.
Citește și: Nu toți copiii iubesc școala – și e în regulă
