Nu o spun mereu. Poate niciodată cu voce tare. Dar se citește în ochii lor, în felul în care își trag umerii înapoi și merg mai departe. În cum se ridică din pat dimineața, chiar dacă ar mai avea nevoie de două vieți de somn. În modul în care zâmbesc copiilor, chiar dacă în interior simt un nod cât un munte.
Sunt părinții care țin totul în spate.
Cei care știu câți bani mai sunt în cont, ce trebuie plătit, cât mai e până la salariu. Care fac cumpărături pe fugă, spală haine la miezul nopții și își amână visele pentru mai târziu. Și de multe ori... nu se plâng. Nu pentru că nu simt. Ci pentru că știu că, dacă ei se opresc, totul se prăbușește.
Epuizarea invizibilă
Estee o oboseală care nu se vede în analize sau pe fața machiată.
Citește si: Medicul care l-a resuscitat pe Felix Baumgartner face dezvăluiri halucinante: „Când am văzut...” ????⤵
Nu e slăbiciune. E uman
A simți că nu mai poți nu e rușinos. Nu e un eșec. E semnul că ai făcut enorm. Că ai dat, și iar ai dat, și ai uitat să mai iei ceva înapoi. Că ai fost acolo pentru toți.
Dar acum... ai nevoie să fii acolo și pentru tine.
Ce e de făcut când nu mai poți, dar trebuie?
Nu e un checklist magic. Dar sunt mici pași, mici acte de curaj și iubire pentru tine:
-
Cere ajutorul. Un partener, o prietenă, o bunică, o bonă, un terapeut. Nu ești mai puțin părinte dacă recunoști că ai nevoie.
-
Spune nu la ce te epuizează. Fără să te simți vinovat.
-
Ia-ți 30 de minute pentru tine zilnic. Chiar dacă nu pare mult, în timp, se simte.
-
Vorbește. Despre cum te simți. Nu lăsa totul să se adune în tăcere.
-
Permite-ți să fii și imperfect. Copiii au nevoie de părinți vii, nu perfecți.
Și cel mai important… nu uita că TU contezi
E ușor să te pierzi în rolul de părinte. Să uiți cum îți place cafeaua, ce muzică îți place, ce te făcea să râzi. Dar omul acela de dinainte de copii... e tot acolo. Are nevoie doar de un pic de lumină, un pic de atenție, un pic de spațiu.
Nu poți turna dintr-un pahar gol
Așa că umple-l. Cu blândețe. Cu somn. Cu o prăjitură mâncată liniștită. Cu o carte bună. Cu o zi fără vină. Cu o îmbrățișare pe care o ceri tu, nu doar o oferi. Nu e ușor. Dar e vital. Pentru că părinții nu sunt roboți. Sunt oameni. Oameni care iubesc profund. Și care, tocmai de aceea, merită și ei să fie iubiți, ascultați, sprijiniți.
Citește și: Părințeală pe muchie de cuțit: De ce viața cu copii nu e chiar ca în filme