Nimic nu prevestea nenorocirea pana intr-o zi, cand i s-a facut brusc rau, avea febra. Speriata, biata femeie l-a dus la un spital din Urziceni. Durerea a luat locul revoltei, iar Gabriela s-a resemnat si si-a dus copilul la un spital din Capitala. Putin mai tarziu a vazut si-o licarire. Boala n-are leac, dar, ca prin minune parca, la Mihaita a functionat un medicament.
De atunci, medicamentul s-a luptat cu boala si a reusit, dar cu pretul mainilor mamei sale.
Sticle, hartii, cutii, recipiente, orice obiect intra in mainile Gabrielei capata o poveste. Privirea o da de gol. E istovita de munca, dar mai ales de grija zilei de maine. Va avea si luna viitoare bani pentru medicamentele copilului ei? Trebuie sa aiba, de asta depinde viata lui Mihaita. Cu ochii fixati pe bucata de plastic, Gabriela isi scoate tuburile cu vopsele.
O masuta invechita ii este biroul de lucru. Aglomerate in sertarele scorojite, pensulele si culorile par adevarate desfatari pentru artista noastra. Doar ea stie cu ce amar le capata. Are totusi noroc pentru ca unii i le doneaza. Nu face risipa, stie ca luna viitoare e posibil sa nu mai aiba.
Cu grija, isi aranjeaza coltisorul cu "bijuterii".
N-are un magazin al ei, dar si-ar dori. Pana atunci, o prietena i le vinde pe taraba ei cu legume. Brosele au ramas, nimeni nu le-a vrut. Poate maine, cineva se va opri pret de cateva secunde si va spune: "O brosa, va rog!" Asa, Mihaita va avea in continuare medicamentele care-l tin in viata.