Acesta este tezaurul pe care l-a cladit cu mainile sale un inginer silvic din Alba Iulia. Nicolae Pãtrânjan este parintele unei gradini botanice cum multe nu sunt in intreaga Europa. Iata inca o dovada ca omul sfinteste locul, omul sfinteste… tara.

Omul n-a precupetit niciun efort. A dat totul naturii iar natura ii da si ea inapoi… A stiut dintotdeauna sa pretuiasca fiecare samanta, fiecare rasad sau altoi. Doar a muncit o viata in inima padurii. Si nu putea ca tocmai acum, la pensie, sa se rupa ce ce a iubit dintotdeauna. Mai ales ca a vrut sa lase ceva in urma sa. Munca sa din ultimii zece ani se impiedica insa si acum de o multime de nimicuri birocratice.

E greu de spus ce sentimente il incearca pe om atunci cand o planta rara, aclimatizata in ani de munca este doborata intr-o noapte de fiarele padurii- iar asta din lipsa banilor ori din dezinteres la cel mai inalt nivel.

Cu toate s-a luptat Patranjan. Si-aproape a invins! Inginerul n-a pacalit niciodata munca. Nu s-a mintit pe el. Si nici n-a stat deoparte. Fiecare arbust, fiecare copac din parc a fost mangaiat de mainile sale muncite. Bratele lui puternic vascularizate, ca niste radacini de copac, au trudit cu fiecare exemplar de aici, de la seminte si pana la plantare. Aproape totul a facut de unul singur.

Desi omul a muncit atat, mai trebuie bani.

Mai trebuie convinsi oamenii cu putere de decizie ca unei gradini botanice ii trebuie si o sursa curenta de apa. Si electricitate, Iluminat pe alei. Si doi-trei oameni angajati. Din pacate, aceste motive impiedica inca parcul sa fie deschis spre vizitare. Deocamdata, inginerul si copacii isi tin de urat unul altuia. Munca ii tine trupul in putere, mintea agera si sufletul curat. Si, din zori pana in seara, aproape 365 de zile pe an, inginerul Nicolae Patranjan e de gasit in parc.

Alearga. Roboteste. Mediteaza. Vorbeste cu "copiii" sai si traiste. Isi traieste visul.